Ranile de atasament in relatiile de cuplu – o noua perspectiva asupra impasurilor in terapia de cuplu – Susan M. Johnson, Judy A. Makinen, John W. Millikin
Rezumat
Acest articol identifica si operationalizeaza conceptul nou definit de rana de atasament. O rana de atasament apare atunci cand un partener nu implineste asteptarile celuilalt de a-i oferi acestuia din urma confort si ingrijire (hrana emotionala) in momente de pericol sau distres. Incidentul devine o tema recurenta si creaza un impas care blocheaza relatia si repararea acesteia in terapie. O rana de atasament este caracterizata de o situatie de abandon sau de tradare a increderii intr-un moment critic definit de o nevoie si o sensibilitate mai mare. Acest tip de incident defineste apoi relatia ca fiind nesigura si mentine un nivel inalt al stresului relational pentru ca este folosit in mod continuu ca standard pentru nivelul de incredere in partenerul care a provocat rana.
Conceptul de rana de atasament este definit aici in contextul terapiei de cuplu centrata pe emotii, o abordare pe termen scurt, validata empiric, care ajuta cuplurile sa identifice sursele de distres in relatie si sa le diminueze/elimine. Conceptele teoretice de baza ale acestei abordari se regasesc in teoria atasamentului, mai specific, in aplicarea acesteia la relatiile romantice din viata adulta. Prin delimitarea conceptului de rana de atasament si dezvoltarea permanenta si continua a unui model detaliat al rezolvarii acestora terapeutii de cuplu vor putea din ce in ce mai bine sa identifice, sa descrie si sa trateze eficient astfel de rani si sa abordeze blocajele terapeutice asociate acestora.
In continuarea introducerii http://eftromania.ro/ranile-de-atasament-in-relatiile-de-cuplu-sue-johnson-15/ şi a prezentarii pe scurt a Terapiei de cuplu centrata pe emotii EFT http://eftromania.ro/ranile-de-atasament-in-relatiile-de-cuplu-sue-johnson-25/ vom defini acum rana de atasament si vom prezenta pe scurt relatia acesteia cu trauma, din punct de vedere conceptual si concret.
Conceptualizarea ranilor de atasament
O rana de atasament este un tip specific de tradare a increderii, care este experimentata in relatia de cuplu, cu toate caracteristicile unei experiente de abandon. Nu este vorba despre o problema referitoare la increderea in mod general ci se refera la un incident specific in care unul dintre parteneri este inaccesibil si neresponsiv la o nevoie emotionala urgenta a celuilalt partener pentru tipul de suport si ingrijire pe care ne asteptam sa il primim din partea figurilor de atasament. Incidentul care a produs rana este folosit in mod continuu ca punct de referinta pentru evaluarea nivelului de incredere si al masurii in care partenerul ranit mai poate depinde emotional de celalalt. Daca nu sunt rezolvate si vindecate, aceste evenimente nu doar ca deterioreaza natura legaturii de atasament dintre parteneri ci impiedica repararea acestei legaturi.
Incidentul concret care provoaca o rana de atasament nu este in mod necesar factorul cauzal de baza al distresului relational al cuplului. Unii parteneri pot sa fi suferit din cauza unor legaturi in care atasamentul era nesigur sau care erau uzate emotional timp de un numar mai mare de ani si din motive diferite. Apoi, un anumit incident specific exacerbeaza acest distres si functioneaza ca un indicator simbolic al atasamentului nesigur pentru partenerul care a fost ranit. Alte cupluri pot avea o legatura relativ sigura iar acest tip de incident marcheaza inceputul distresului lor relational.
Trebuie sa avem in vedere diferitele forme de rani de atasament pe care le experimenteaza cuplurile. Pentru un tert unele pot sa para nesemnificative sau exagerate sau poate sa fie vorba despre tradari mai evidente ale increderii, cum este cazul infidelitatii. Sentimentele de a fi fost abandonat si/sau tradat pot sa apara in orice moment atunci cand un partener esueaza sa ii raspunda celuilalt in momente in care nevoile de atasament ale acestuia sunt in mod special intensificate. Aceste momente apar adesea in perioade de tranzitie, pierdere, pericol fizic sau nesiguranta. Momentele „clasice” sunt in timpul nasterii unui copil, in perioade marcate de boala fizica (dupa un diagnotic de cancer), in timpul perioadelor de tranzitie ale vietii (pensionarea, imigrarea) sau dupa pierderi semnificative (pierderea unei sarcini, moartea unui copil). De asemenea, ceea ce pentru un cuplu poate fi o rana gestionabila, pentru altul poate reprezenta un moment de cataclism interpersonal. De exemplu, o sotie a fost omisa din neatentie dintr-o fotografie de familie facuta de sotul ei. Acest lucru s-a intamplat dupa ce ea imigrase recent intr-o tara noua unde nu cunostea pe nimeni altcineva in afara de sotul ei. Acest incident a modificat in mod dramatic felul in care a fost definita apoi relatia cuplului. Un alt partener ar fi putut raspunde diferit iar un alt cuplu ar putea sa gestioneze un astfel de incident intr-un fel care sa lase relatia relativ neatinsa.
Felul in care partenerul ranit interpreteaza evenimentul si felul in care celalalt partener raspunde la exprimarea sentimentelor de durere de catre cel dintai are o foarte mare importanta. Atunci cand rana este diminuata ca impact, este negata sau evitata, ea nu poate fi procesata in relatie si se intensifica. Evenimentul respectiv poate deveni subiectul unei ciondaneli constante sau poate ramane latent fara a fi exprimat o buna perioada de timp. Totusi, in cele din urma el iese la suprafata asociat cu o razbunare in special atunci cand un incident minor curent evoca un raspuns emotional care are legatura cu rana initiala.
De exemplu, un cuplu a venit la terapie deoarece pensionarea sotului a declansat depresia clinica a acestuia si distresul marital. Totusi, atunci cand cuplul a inceput terapia, problema principala parea sa fie indisponibilitatea sotiei de a se implica in activitati comune cu sotul ei. Pe masura ce el a fost incurajat de catre terapeut sa ii ceara sotiei imbratisari si afectiune fizica, aceasta a explodat. Apoi a explicat pe un ton scazut ca nu intentioneaza sa ii raspunda. Ea l-a intrebat daca isi aminteste cum exact acum 16 ani, intr-o anumita dupa-amiaza de iarna cand el a venit de la lucru si a gasit-o in bucatarie, bolnava si deprimata straduindu-se sa aiba grija de cei 3 copii mici. Isi aduce el aminte ca ea l-a rugat cu disperare sa o tina un pic in brate dar el a plecat sa dea niste telefoane? Ea atunci s-a prabusit emotional si in disperarea ei si-a promis sa nu ii mai ceara niciodata sa ii ofere confort. Si si-a tinut promisiunea. El nu isi amintea acest incident si ea nu ii povestise niciodata despre el. Totusi, pe masura ce ea descria incidentul s-a inrosit si frangandu-si mainile a inceput sa planga.
Ranile de atasament si trauma
Ranile de atasament trebuie diferentiate de fluctuatiile obisnuite ale unei relatii in derulare. Ne poate fi de ajutor sa le vedem si sa le interpretam ca fiind traume relationale. Cuvantul trauma inseamna in latina „rana” iar cuvantul rana are la origine un cuvant care inseamna „a gresi”. Nu toate evenimentele dureroase sunt traumatice si nu toate evoca sentimentul de a fi fost nedreptatit sau tradat. Unii autori au inceput sa exploreze tradarile increderii experimentate in relatii ca forme de trauma. Exeprientele traumatice zguduie din temelii ipotezele, schimba modul in care ne vedem pe noi insine si pe ceilalti si intensifica sentimentul de vulnerabilitate existentiala.
Tradarile, la fel ca si ranile de atasament, pun in discutie credintele de baza privitoare la relatii, la celalalt si la noi. Pe masura ce partenerii se implica intr-o relatie apropiata ei au si activeaza un model intern al felului in care va arata si va functiona relatia si al modului in care se asteapta sa fie tratati. De obicei cuplurile asteapta ca partenerul sa fie atent, receptiv si suportiv. Asteptari mai specifice (petrecerea timpului impreuna, socializarea, impartirea sarcinilor domestice) se formeaza din experienta de zi cu zi a relatiei. In circumstante obisnuite esecul in a implini asteptarile nu ar trebui in mod neaparat sa afecteze legatura de atasament, totusi, atunci cand persoana se afla intr-unul dintre cele mai vulnerabile momente ale sale iar confortul emotional (si chiar fizic) este esential, un astfel de esec in implinirea asteptarilor poate sa afecteze legatura relationala in moduri semnificative.
Atunci cand un partener cere ajutor si nu primeste niciun raspuns sentimentul de baza al increderii, care este „piatra de temelie pe care se sprijina puterea legaturii” este puternic zdruncinat. Ipoteza de baza a relatiilor de atasament, ca partenerul va fi acolo atunci cand avem nevoie de el, este dintr-o data distrusa. Prabusirea acestei ipoteze de baza produce o puternica dezorientare si face parte din sentimentul de neajutorare care este probabil trasatura definitorie a unei experiente traumatice. O astfel de tradare a increderii poate sa constituie o amenintare serioasa cu privire la ipotezele referitoare la sine. Asa cum afirma un client „Pur si simplu nu eram atat de important pentru el. Eu si rana mea nu contau”. Atunci cand un partener esueaza sa raspunda nevoilor elementare de dependenta ale celuilalt aceasta ameninta nu doar sentimentul de siguranta in lume al celuilalt ci si sentimentul sau de valoare.
Asa cum am mentionat anterior, teoria atasamentului a fost interpretata ca o teorie a traumei. Atunci cand oamenii nu au/primesc suport emotional sau fizic ei se regasesc in momente de maxima vulnerabilitate si au cele mai mari dificultati in reglarea emotiilor. Tulburarile afective sunt elementele centrale in toate descrierile stresului traumatic si a consecintelor acestuia. In relatiile de atasament ranile care sunt rezultatul lipsei de accesibilitate si de raspuns emotional in perioade de nevoie intensa sunt echivalente traumelor „t”. In terapie cuplurile vorbesc adeseori despre evenimente provocatoare de rani in termeni de viata sau de moarte („eram atat de bolnav ca puteam sa mor”, „m-ai lasat sa ma inec in chestia asta”, „nu ti-a pasat ca dupa cearta aceea eu m-am prabusit si m-am facut scrum”). In urma unui abandon traumatic adeseori intreaga relatie se organizeaza in jurul obtinerii unui raspuns emotional de la celalalt sau in jurul apararii si protejarii de durerea pe care o provoaca lipsa unui astfel de raspuns. Mai mult, partenerul ranit poate manifesta simptome specifice PTSD cum sunt reexperimentarea, amortirea sau hipervigilenta.
Reexperimentarea evenimentelor traumatice provine din „imprintul de nesters” al momentului traumatic. Amintirile si emotiile conectate cu evenimentul persista si se manifesta sub forma viselor, flash-back-urilor si amintirilor intruzive. Se poate cheltui multa energie cu ruminarea fiecarui detaliu al evenimentului si a motivelor pentru care acesta a avut loc. Partenerul care a produs rana isi poate cere scuze pentru ceea ce au gresit sau omis dar partenerul ranit pur si simplu nu poate sa treaca mai departe. Aceste evenimente sunt momente pivotale in definirea continua a relatiei care ies constant la iveala si coloreaza realitatea prezenta.
Evitarea si amortirea sunt raspunsuri naturale cu rol de auto-protectie in fata avalansei de simptome intruzive care provin din experienta traumatica. Totusi, pentru relatie, aceste strategii se pot dovedi foarte costisitoare. Cu toate ca amortirea il poate ajuta pe unul dintre parteneri sa isi gestioneze durerea, de fapt acest lucru previne implicarea emotionala alaturi de celalalt partener si interfereaza cu procesul de rezolvare si vindecare a ranii de atasament. Episoade alternative de amortire, imagini intruzive si hiperexcitare sunt un raspuns la paradoxul paralizant pe care il experimenteaza partenerul ranit. Asa cum au subliniat teoreticienii atasamentului, situatiile in care figura primara de atasament este in acelasi timp sursa si solutie pentru durere si frica sunt in mod inerent dificil de tolerat si conduc la o dezorganizare fundamentala a sistemului de atasament. Partenerul ranit tinde sa alterneze intre hipo si hiper-excitare, la inceput acuzand si agatandu-se, apoi amortind si retragandu-se. Aceasta alternare devine apoi haotica si toxica pentru ambii parteneri. Chiar daca partenerul ranit poate cere confort de la celalalt el/ea nu mai are incredere in ceea ce i se ofera. Increderea deschisa care ne permite sa dam semnificatie si structura experientelor dificile este acum aproape imposibila. Pe scurt, modalitatea in care cuplul gestioneaza rana de atasament devine toxica prin ea insasi si perpetueaza distantarea si instrainarea partenerilor.
Hiperexcitarea fiziologica, un alt simptom definitoriu pentru PTSD reflecta asteptarea persistenta a unui pericol iminent. Ecouri relativ subtile ale experientei traumatice pot evoca raspunsuri extreme de tipul lupta, fugi sau ingheata (fight, flight or freeze). Sensibilitatea exagerata si hipervigilenta la semnale ulterioare ale tradarii devin un lucru obisnuit, norma. Interactiuni care in mod obisnuit erau pozitive sunt acum doar niste incercari, au caracter provizoriu si sunt imbibate de indoieli. Cuplul este prins intr-o drama in care partenerul ranit il testeaza permanent pe celalalt iar acesta nu trece niciodata testul.
Daca o rana de atasament este vazuta ca fiind un eveniment traumatic, atunci cum afecteaza acest lucru procesul vindecarii? Recuperarea dupa trauma implica in general urmatoarele elemente:
– Capacitatea de a construi o naratiune integrata a evenimentului, a semnificatiilor si consecintelor acestuia,
– Capacitatea de a regla si integra emotiile asociate cu evenimentul,
– Capacitatea de a crea legaturi emotionale sigure cu ceilalti care sa ofere experiente emotionale reparatoare de eficienta si apartinere.
In general, cea mai mare parte a teoreticienilor traumei considera ca o relatie care ofera o oaza emotionala si o baza de siguranta ca fiind conditia cea mai importanta pentru vindecare. Prin urmare, un rol important al terapeutilor de cuplu este acela de a oferi si contribui la crearea unei astfel de oaze.
In urmatoarele sectiuni ale articolului vom prezenta Un exemplu clinic de rana de atasament (4/5) si Vindecarea ranilor de atasament (5/5).
Susan M. Johnson, Judy A. Makinen, John W. Millikin – Attachment injuries in couple relationships: a new perspective on impasses in couples therapy, Journal of Marital and Family Therapy, April 2001, vol.27, no.2, 145-155.